Malamutul – un portret

In cele ce urmeaza voi incerca sa schitez un portret al unui malamut tipic. Cu toate ca este cea mai grozava rasa :P, unii dintre noi ar putea gasi o seama din calitatile 😉  lor nu tocmai pe gustul lor. Cate case, atatea obiceiuri! Prefer sa le aflati de la cineva care este atat de sincer incat i s-a sugerat la telefon ca nu vrea sa vanda niciun pui – decat de la un „comerciant” care va va spune cat sunt de „cuminti si devreme acasa”. Speranta mea este ca, in urma unei evaluari sincere, fiecare fan al rasei (de ce sa nu fim sinceri, de multe ori ai felului in care arata cainii… – insuficient pentru a dori unul!)  sa isi dea seama daca este cainele potrivit pentru el sau nu.

Pentru mine, malamutul are acel echilibru pe care il caut intr-un caine in interactiunea cu stapanul. Personal, nu ma incanta cainii care traiesc pentru a sta in umbra mea, care inspira aerul expirat de mine si asteapta, cu limba atarnanda, urmatoarea comanda.  Este o chestiune de gusturi, insa, decat sa am de trait cu un astfel de caine ani la rand, mai bine m-as lipsi de compania unui patruped.

Daca las malamutii in pace in curte, isi vad de ale lor. Au lumea lor, interesele lor, in care nu insista neaparat sa ma includa. Pot fi cei mai discreti caini cu putinta. (A nu se intelege ca pot fi neglijati, nu vorbesc aici despre un stil de viata care li s-ar potrivi! Orice catel are nevoie de interactiune, socializare.)

Pe de alta parte, in momentul in care ii bagi in seama, se transforma in niste…pisici.  Adora sa li se dea atentie,  sa fie scarpinati, mangaiati – dar nu o cer cu insistenta. Vin si se tolanesc langa tine, iti dau labuta, „vorbesc” cu tine. Adopta pozitia „cu burta-n sus” si se rasfata singuri. Dintre cainii nordici, dupa umila  mea parere, sunt cei mai afectuosi (as spune si inteligenti, dar nu vreau sa generalizez – sunt caini si caini – nici sa imi supar prietenii care sunt fani ai altor rase nordice).  Sunt atat de simpatici incat ai zice ca sunt niste ingerasi, cata vreme de fapt au si destule gene „malefice” :).

Ceea ce vreau sa spun este ca nu se baga in sufletul omului cu forta. Le place compania omului, dar nu o cersesc.

Nu sunt niste caini  banali. Au personalitate. Cu carul.

Sunt maestri ai escapadelor. O iau la picior cand ti-e lumea mai draga. Nu pot insista destul: NU sunt cainii cu care sa bati muntii fara a-i tine in lesa – o vor zbughi dupa prima lighioana comestibila.

Sunt niste caini incapatanati. Au nevoie de un stapan mai incapatanat. Uneori ma intreb daca sub blana aia frumoasa nu se ascund cumva niste magarusi. Orice comanda a ta trece prin filtrul „am un interes sau nu”.  Astfel, poti constata cu uimire ca ai un catel cu amnezie. Unul care isi revine ca prin minune insa atunci cand ai „telecomanda” la tine – ceva, ORICE, de mancare.

Datorita faptului ca au trait de generatii intr-un mediu ostil, cu resurse putine, malamutii nu glumesc atunci cand e vorba de mancare. A hrani doi malamuti impreuna, indiferent de sex, este un vis frumos – nu se poate sa nu iasa o incaierare de toata frumusetea.

Intre cainii de sex opus de-obicei exista toleranta, ba chiar afectiune.  A avea insa doi de acelasi sex in contact,  este o reteta pentru dezastru, daca amandoi sunt dominanti sau…pur si simplu apare mancare in decor: intrebare nu este „daca”, ci „cand” va avea loc confruntarea.

Agresivitatea fata de oameni, la un exemplar corect, este nula. Fate de alti caini, au tendinta de a se „aprinde” usor. Nu tolereaza sa fie infruntati si, odata porniti, se bat cu „pasiune”, fiind niste caini „dintr-o bucata”. Cainii mai mici de obicei primesc un permis de „libera-trecere”, desi, pentru aceleasi gesturi, ar fi luat unul mai mare de gat. NU sunt cainii de dus in parc si lasat la joaca, intrucat vor „taxa” prompt orice iesire a unui alt caine.

Nu vreau sa fiu inteles gresit: cu cei pasnici, le place sa se joace. Sub nicio forma nu pot fi numiti caini „asociali” :). Avem o pensiune pentru catei www.pensiuneacanina.ro, si malamutii se joaca de-a mama focului cu „intrusii” din curte, insa nu „din oficiu”! Trebuie sa stii sa le alegi partenerii de joaca, trebuie sa stii care malamut ce ar tolera.

Sunt mari vanatori. M-am mai referit la aceasta particularitate a lor. Nu se „inteleg” bine cu animale domestice, salbatice. Carlos prindea noaptea aricii in trecere, urlau micutele lighioane din gura lui, il intepau, dar nu le dadea drumul (decat, la troc, pe „ceva bun”, dupa cum zicea Adriana). Elsa a prins un porumbel din zbor, in tarc, si l-a mancat. Sophie a mancat pui de pasari cazuti din cuiburi – ba chiar a consumat maruntaiele unei broaste – am gasit doar pielea, ca o foita de tigara, lasata in masina.

Din acest motiv, cat si din altele, niciodata NU sunt cainii de lasat liberi din lesa. Au niste instincte foarte puternice. Oricat de bine „dresat” ar fi un malamut, nu poti baga „mana in foc” niciodata pentru el ca nu fugareste animalele altcuiva. Singura metoda pentru a evita probleme este sa fie tinut in lesa, si liber doar in spatii ingradite, unde nu poate provoca daune. (Dupa umila mea parere asa ar trebui toti sa isi poarte cainii in mediul urban, dar aceasta este o alta discutie.)

Cat sunt mici, sunt entuziasti si jucausi. Sapa, rod, distrug. Ca orice catel. Unii mai mult, altii „cu masura”. Cu cat inainteaza in varsta, devin tot mai demni. Totusi, ceea ce iarasi imi place la ei, este ca la orice varsta raman niste clowni, si „isi pun mintea” cu cei mai mici decat ei. Carlos si Sophie:

Nu isi vor mai arata afectiunea „la comanda”: daca un malamut vrea sa te linga, te linge, daca nu, NU!

Bine educati, sunt niste caini excelenti de familie. Pot avea o blandete fantastica fata de copii. Mai curand un malamut va avea grija cum apuca din mana ta, decat un labrador sau golden. Mai curand un astfel de caine nu te termina psihic prin hiperactivitatea uneori lipsita de orice sens si nu iti darama copilul.

Pe de alta parte, sunt atleti innascuti. Malamutul nu este genul de caine lenes, de care sa tragi la plimbare, dar nici hiperactiv. As minti insa sa spun ca, atunci cand isi pun ceva in cap, nu au nevoie de un stapan care sa ramana in control – ba, de preferinta, si destul de bine infipt pe picioare, pentru orice eventualitate.

Sunt mari figuri, nu as mai termina acest post daca as incepe sa povestesc cate au facut, ce de surprize si palpitatii ne-au dat. Suficient sa rezum, spunand ca viata alaturi de un malamut nu este niciodata plictisitoare.

13 răspunsuri la Malamutul – un portret

  1. Halangau Camelia Dana zice:

    Este perfect adevarat in tot ce ai scris. Eu am un malamut de alaska, il cunosti pe Arex..cine vrea sa adopte un catel, ii recomand un malamut de alaska, este partenerul ideal…Asa cum ai scris o rasa fascinanta ..tot timpul te uimeste..ma refer la lucruri frumoase pe care le face. Arex a devenit atat de cuminte dupa ce s-a maturizat incat am curajul sa-l las liber cand mergem la plimbare, eu cu bicicleta el pe langa mine linistit ignorand pe oricine inafara de pisici,(nu a prins nici una). De multe ori ne luam la intrece , bineaintels ca el castiga tot timpul si ma asteapta frumos in fata casei..intr-adevar mai rar pt un malamut dar se poate si sunt mandra de el. 🙂

    • Buna, Camelia.

      Intr-adevar, e putin spus ca e atipic pentru un malamut – e foarte atipic! Ai grija mare de el – eu nu as risca, vazand destule pana acum…cu cainii altora.

      Categoric il cunosc :).

  2. ystyke zice:

    am si eu um malaut si e foarte bland spuneti ceva cum sal fac putin mai agresiv varog mati ajuta mul

    • Dupa cum spuneam aici: https://malamutalaska.wordpress.com/2010/05/22/intrebari-frecvente-2/ – malamutii nu au fost si nici nu vor fi niciodata caini de paza! Agresivitatea fata de om nu este o trasatura care s-a urmarit vreodata in selectia lor…dimpotriva, au fost selectati pentru a fi cat mai pasnici fata de acesta.

      Inca un motiv pentru care am repetat de nenumarate ori: este esential sa ne informam inainte de a achizitiona un caine, indiferent de rasa. Ma intristeaza sa vad ca multi nu fac acest minim efort inainte de a aduce acasa un catel (daca ar fi fost vorba despre o masina…am fi mers mult mai bine informati – majoritatea). Ar trebui sa va bucurati fiindca, cel putin din acest punct de vedere, aveti un malamut tipic si sper ca aceasta veste – adevar despre care orice crescator ar fi trebuit sa va informeze (daca nu, imi pare rau sa o spun…macar o simpla cautare pe Google…o intrebare la o expozitie etc. ar fi fost de ajuns) – sa nu va faca sa tineti mai putin la cainele care nu are nicio vina.

  3. moni zice:

    cum am putea adopta un pui de malamut? Noi am avut unul, dar din anumite cauze ce ne depasesc, a murit acum doua luni. De atunci cautam aproape in fiecare zi pe net, dar nu gasim iar de cumparat nu ne permitem.

    • Ma voi repeta, intrucat nu cred ca ati citit o anumita portiune de pe blog: noi credem ca decizia de a aduce in familie un catel, indiferent de rasa, este una care trebuie bine cumpanita. Aceasta decizie va fi urmata de un efort financiar care nu este neglijabil…cainii au, pe langa nevoile obisnuite (care scot ceva banuti din portofelele proprietarilor), si unele care pot aparea brusc. De pilda, un caine lovit de masina, poate necesita operatii costisitoare…si cate si mai cate evenimente nefericite nu se pot abate asupra prietenilor nostri patrupezi. De aceea, sunt convins ca oricine vrea sa isi ia mai ales un caine de talie medie-mare, ar trebui sa analizeze oportunitatea unei asemenea decizii si prin prisma capacitatii de a sustine anumite cheltuieli neprevazute.

      Imi pare rau sa aud despre pierderea dvs. Stiti cu siguranta ca era malamut (avea acte de origine)? S-a ocupat un veterinar de el? (Este misiunea lor sa se ocupe de catei atunci cand pe noi, simpli proprietari, cauzele problemelor animalutelor noastre ne depasesc.) Era vaccinat complet?

      Sfatul meu este sa asteptati pana cand va veti gasi in contextul potrivit pentru a face o alegere corecta.

      Sincer, nu stiu pe nimeni sa doneze caini de rasa, cu atat mai putin malamut (la fel vile, masini etc. – nu sunt ironic, pur si simplu comparatia este putin fortata intrucat vreau sa ilustrez ca nimic pe lumea aceasta care presupune investitii mari, efort, nu se da pe ochi frumosi; nu stiu de ce cainii ar face exceptie). Cei interesati exclusiv de bani va vor cere bani, cei care sunt preocupati de unde ajunge catelul pe care l-au crescut cu drag ii veti gasi inca mai „dificili”.

      Ocazional, da, exista caini maturi de la crescatori seriosi pentru adoptie, insa acestia ajung in alte casute numai daca respectivul este convins ca ii va fi mai bine catelului decat in locul de unde pleaca (mai multa atentie etc.) si cu conditia de a pastra legatura cu cei care il primesc.

      Celor care isi doresc neaparat un caine de rasa, insa nu sunt pregatiti pentru tot ceea ce vine „la pachet” cu ei, le recomand sa adopte un metis, eventual de talie mai mica. Exista destui caini grozavi care isi petrec viata intr-un adapost. Trebuie insa atentie atunci cand sunt selectati, si nu trebuie uitat ca, desi sunt „pe gratis”, au si ei nevoi de care veti avea datoria sa va ocupati.

  4. Lawrence zice:

    Astept sa imi vina in 2-3 saptamani un puiut de Malamut.
    Cred ca o sa aiba varsta de aproximativ 9 saptamani.

    Am inteles ca pana la 3 luni nu este bine sa il scot afara. Asta nu prea imi convine, dara pentru binele lui am sa respect sfatul.

    Poate imi recomandati si cea mai buna solutie pentru purici si capuse. Probabil, cat este pui este bine sa folosesc sampon special, in loc de zgarda sau picaturi.

    • Toate recomandarile legate de cresterea puiutului ar trebui sa vina de la crescatorul de la care il achizitionezi, din experienta lui. Daca nu obtii raspunsuri pertinente la orice intrebare, cat de serioasa, cat de naiva (nu conteaza), pune-ti semne de intrebare in privinta lui. (Exista chestiuni de finete, „plusuri” sau „minusuri” care sunt specifice unei linii sau alteia, pe care fiecare ar trebui sa le stie in dreptul cainilor pe care ii creste. Daca nu, nu ar trebui sa se ocupe de caini.)

      Nu incerc sa fac pe „desteptul”, ci pur si simplu este o incredintare a mea. Nu imi permit sa promovez brand-uri, pot cel mult sa spun unora ce anume a dat rezultate bune pentru noi, insa aceasta nu in „public”.

      Totodata, un veterinar BUN ar trebui sa poata raspunde intrebarii tale, intrucat exista produse si produse, si ar trebui sa aiba o anumita statistica in privinta ratei de succes a fiecareia.

      Din nou, fara a fi un snob, cateii de la noi pleaca insotiti de cateva zeci de pagini de recomandari (lista evolueaza in timp, „Omul cat traieste invata.” 🙂 ), si suntem disponibili pentru sfaturi la orice ora. Asa mi se pare normal. Nu le voi publica insa, deoarece documentarea s-a facut „pe propria piele” timp de ani de zile, si nu as dori ca acest set de sfaturi care este dedicat unora, sa se „devalorizeze” prin plagiat, din partea unora care doar vor sa pastreze niste aparente.

      Buna decizia de a feri catelul de contactul cu exteriorul pana la incheierea calendarului de vaccinari. Are apoi o viata intreaga sa se bucure de atentia voastra si in mijlocul naturii :), nu doar in preajma canapelei.

      Bafta!

  5. fanda zice:

    pana la ce varsta creste un malamut de alaska?

    • Deplinatatea maturitatii fizice este de asteptat in jurul varstei de 2-3 ani. Chiar daca in inaltime nu ar trebui sa ne mai asteptam sa creasca dupa varsta de 1 an, cainele se „implineste” (osatura, musculatura) pana in jurul acelei varste. Desigur, atunci cand vorbim de maturizare vorbim de o „plaja” de valori – depinde de o serie de factori, cel mai inportant fiind cel genetic: exista linii/indivizi care se maturizeaza mai incet, altele care sunt mai grabnice.

  6. Savuca Adrian zice:

    Tot ceea ce a-ti scris despre malamut este adevarat.Cei care vor sa aiba un astfel de caine,trebuie sa-si asume o responsabilitate foarte mare in ai creste si ingriji.Am o catea malamut tanara,recunosc ca la inceput am avut ceva mai mult de furca cu ea,dar ma-m documentat si am ajuns sa o cunosc mai bine petrecand mai mult timp cu ea.In legatura cu dresajul,mai bine spus cred ca ea m-a dresat pe mine decat a-si fi dresat-o eu,oricum pentru noi a devenit parte nu din familie,ce din viata noastra.Acest caine cu o personalitate extrem de mare este un bun compatriot adica noi cei care ii ingrijim facem parte din haita lui si nu invers,daca ma intelege-ti ce vreau sa apun.Studiindu-l mai bine,il veti observa ca are si instincte de lup salbatic,iar cu datul drumului din lesa ma-si mai gandi sa-i dau drumul,nu de trei ori,ce de zece ori,pentru ca am avut niste experiente nu pre frumoase cu ea.Sunt foarte imprevizibili si nu-ti dai seama cand vrea sa atace alta vietate s-au doar pur si simplu sa o miroase.Dupa ce am citit cele scrise mai sus si anume despre comportamentul lor,m-a bufnit rasul,adica am revazut toate nazbatiile care le-a facut diavolita noastra:)))))).Consider ca a-ti facut un lucru bun sa dati sfaturi nu numai celor care vor sa aiba un astfel de exemplar,ce si celor care au si nu au ajuns sa nu-si cunoasca inca cainele.Cu stima si respect.

  7. Botez Liviu zice:

    Buna! Am tot cautat si nu gasesc raspuns la intrebarea mi adesata zilnic :), ce tin in casa mi: huschy sau malamut ? 🙂
    Eu zic ca este malamut (robust, blanos, cam 35 kg ), seamana prea mult cu descrierea multora, dar are un ochi albastru si unul albatru caprui 😦

    • Este imposibil de spus cu certitudine ce fel de catel aveti – mai ales daca nu aveti un act de origine.

      Malamutul insa cu siguranta nu are ochi albastri. Cel mai probabil aveti un metis (probabil de husky), un catel care nu ar trebui sub nicio forma ingrijit si iubit mai putin din acest motiv :).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s