Pentru cei care cred ca am exagerat cand am spus despre “malamutul de piata” – iata cum vad anumite persoane problema (nu puteam gasi un exemplu mai elocvent, mai ca imi vine sa felicit autoarea):

http://camytzi.wordpress.com/2009/04/21/suflete-cu-blana/

O simpla joaca…de aia cu focul…pentru  naivi. Nu stiu cum isi vinde sau da domnisoara cainii, insa am mai vazut “malamuti” de vanzare pe tot felul de site-uri obscure. Nu aduci acasa o mocuta simpatica atunci cand iei unul, ci o genetica, inclusiv un temperament, care te va bucura sau iti va da de furca multi ani de acum incolo.

Inca o data: cainii de rasa se cumpara din canise. Nu din a noastra, ci din oricare canisa care se respecta. Si, din nou: pedigree-ul isi are rostul lui. A te feri de astfel de surprize.

P.S. Tind sa cred ca nu intamplator domnita se tine cu mainile de cap in poza care ne-o infatiseaza. As fi un naiv sa cred, insa, ca am facut-o sa cada pe ganduri. Sunt “cel mai de treaba om” din lume, pana cand vad “greseli” din care au de platit cainii, sau alti naivi.

UPDATE:

In aceasta dimineata am avut o discutie mai lunguta cu domnisoara la care ma refeream mai sus. Cred ca am reusit, “intre patru urechi” , sa ne intelegem mai bine decat prin intremediul unui blog. Sincer, am ramas surprins ca m-a contactat (si credeam ca va fi un soi de “paruiala”, daca tot a facut-o ), mai ales cand i-am spus ca stau in spatele fiecarui principiu pe care l-am enuntat la ea pe blog. Surpriza cea mare a constat in faptul ca am vorbit cu o persoana (acum) deschisa, si care a inteles pozitia mea. I-am dat cateva exemple concrete, am detaliat ce am scris pe blog…si am avut impresia ca la capatul celalalt al firului era un interlocutor sincer. Desigur ca nu pot garanta pentru nimeni, insa mi-a lasat impresia ca ar face parte din categoria selecta a celor care atunci cand realizeaza ca au omis anumite aspecte in trecut, sunt gata sa asculte o “sama de cuvinte” folositoare .

Nu  mi-a cerut sa modific nimic din ce am scris (cata vreme altii ar putea gasi util acest schimb de replici), nici nu mi-a sugerat sa adaug cuvintele la care tastez de zor acum. Am simtit ca este obligatia mea insa, si nu pot decat sa sper ca sfaturile mele (pe care acum le-a perceput altfel decat citindu-le de pe blog) le-a inteles asa cum au fost intentionate, si  ca nu au pic de rea-vointa in spate.

Tin sa precizez ca acest mesaj l-am scris dupa ce i-am raspuns lui Clawd.

Din cate stiu eu, in ultimele 8 veri nu a murit niciun malamut la noi in batatura . Au nevoie de niste condtii de bun simt, la fel ca orice alt caine: umbra si apa proaspata din belsug.

Atunci cand se apropie caldura, malamutii incep sa naparleasca. (Daca nu ai vazut vreodata cata blana poate lasa un malamut, nu te grabi sa iei unul la bloc!) Adica pierd subparul (o “lana” care se afla sub firele mai lungi, vizibile), cat si o parte din par. Prin urmare, nu au de ce suferi mai tare de caldura decat un ciobanesc german.

Cu cat se racoreste vremea, cu atat se imbraca mai abitir in blana si devin mai activi. Nu pot spune ca  sunt “lesinati” vara (iti dau chiar impresia ca tolereaza mai bine caldura decat multi molosi, ca sa nu mai vorbim despre caini brahicefalici – cu bot turtit, pe romaneste ), insa iarna devin de-a dreptul exuberanti. Adora zapada. Frigul, cata vreme nu coaboara sub 40  de grade sub 0, nu ii impresioneaza. Sunt, prin excelenta, caini adaptati conditiilor polare.

Din acest motiv, cat si datorita faptului ca isi mai pastreaza o buna doza de rusticitate, mananca mai putin decat ne-am astepta in cazul unor caini de talia lor. Iarna pot ajunge sa manance pana la jumatate din cantitatea de hrana pe care o dam unui caine cu par scurt.

Am vazut eu un malamut de 100 de kile, ala da malamut…

Malamutul de Alaska este unul singur. Nu exista malamut “gigant” – este doar o “reclama” prin care unii cauta sa isi vanda cainii, denaturand rasa.

Este adevarat ca standardul rasei nu specifica decat inaltimea la greaban si greutatile specifice unor caini de lucru (de pilda, 38 de kg pentru un mascul) , insa astfel de exagerari nu au facut bine si nici nu fac bine niciunei rase. Batranii Mahlemuti nu ar fi tinut caini giganti pe langa corturi deoarece in primul rand acestia nu ar fi tinut pasul cu cainii mai mici, mai agili, iar, in al doilea rand, ar fi consumat prea mult.

A anunta caini “giganti” e doar o arhicunoscuta strategie de marketing.  Beneficii? Viata mai scurta, incheieturi mai solicitate, probleme cu oasele…etc. Toate acesta sunt specifice raselor gigantice.

Pe de alta parte un malamut in blana poate usor sa fie  supraevaluat: avem femelute carora le-ai da peste 50 kg, cata vreme ele au circa 35.

Fals! Malamutii latra ca alti caini, nu sunt dingo . Nu urla, decat rar. Surprinzator pentru unii, sunt chiar caini tacuti. Atunci cand fac galagie, de obicei, au un motiv bun. Ceea ce face farmecul lor, insa, este faptul ca “vorbesc”. Isi “unduiesc” vocea in multe feluri. Iata un filmulet cu Sophie la 6 luni jumatate:

Sunt caini de paza?

Nu, malamutul nu este un caine de paza. Unii fac galagie la gard, insa nu au fost niciodata selectati pentru agresivitate importiva oamenilor.

Sunt niste caini prosti! Am vut, si nu m-am inteles cu el/ea!

O astfel afirmatie ma face sa ma abtin cu greu sa ii spun respectivului personaj ceea ce tocmai mi-a revelat: malamutul este un caine prea “subtil” pentru el. Malamutii sunt caini incapatanati, siguri pe ei, independenti. Inca un motiv pentru care spun ca nu sunt pentru oricine! Niciodata nu eticheta un copil incapatanat, sau pe care scoala il plictiseste, ca fiind “prost”. Idem cu acesti caini.

Aaa, ca nu ai reusit sa te intelegi cu un astfel de caine, e ceva cu totul si cu totul diferit. Ia-ti un pudel.

Sunt rai la om! Am avut o corcitura de rottweiler cu malamut, si cat de rau era!

Logic: agresivitatea cainelui nu o putem pune pe seama rottweiler-ului care are numai cateva sute de ani de selectie pe partea de paza si aparare in fundal, ci pe seama unui alt caine. Care paze…ce? grasimea de foca a stapanului, ca sa nu i-o fure vecinul care l-a ajutat sa captureze foca, doar pentru a avea o cantitate dubla de grasime de foca in cortul de langa. Ireprosabil…

Chiar ca sunt prosti. Aveam unul care imi manca toate gainile.

Acum cateva sute de ani, undeva in Alaska.  Se “anunta” sezonul “cald”, si oamenii nu prea mai au treaba pentru caini. Mancarea este putina si pentru ei – cum sa hraneasca niste guri in plus?

Sunt caini “semisalbatici”, caini robusti. Se pot descurca. Daca nu, cui ii pasa? Sunt doar niste unelte,  intretinute atat timp cat este nevoie de ele. Nimeni nu  ar tine un harpon doar fiindca este frumos – ci fiindca slujeste unui scop.

Pentru cateva luni, malamutii trebuie sa se descurce “pe cont propriu”. Mananca ceea ce prind. Supravietuiesc cei puternici, agili, rapizi – ei isi transmit genele mai departe. Cainii cu cel mai puternic instinct de prada (un raspuns partial involuntar din partea cainelui de a alerga un animal, a-l apuca cu toata gura, a-l scutura si  ucide astfel, inainte de a-l consuma. O “sublimare” a acestui instinct atavic o vedem si astazi la orice caine care alearga o minge ).

Ziua de astazi. Georgel e suparat, fiindca malamutul i-a omorat toate gainile si le-a ingropat. 25 de perechi de picioare “rasareau” din pamant dimineata. Il pune pe lant.

Bietul malamut nu are nicio vina. El nu stie “ce e voie si ce nu”, chiar daca IQ-ul lui uneori pare sa il depaseasca pe al unor semeni ai nostri. Instinctul, perpetuat din vremuri imemorabile (si lupul are acest instinct, nu-i asa?) , totodata mai puternic la malamut decat la alti caini, i-a dictat sa prinda animalele si sa isi faca “provizii”. Toti cei care faceau aecasta in trecut au spuravietuit. Cainele nu a facut decat ceea ce ar face un…caine.

Malamutul nu este cainele de tinut pe lant. Se “ofileste” d.p.d.v. psihic.  Pur si simplu nu se preteaza unui astfel de regim de viata.

(Pentru cei care au crezut ca exemplul de mai sus a fost o gluma, ei bine…singurul detaliu omis este acela ca malamutul din intamplare avea 8 saptamani.)

Mai aruncati o privire la “ingerasul” Sophie de mai sus. Am cateva povesti si cu ea.

Poate sa para ciudat ca incep cu o astfel de intrebare banala, insa, crede-ti-ma, este foarte frecventa. Nu stiu de ce multi considera ca, daca “dragostea trece prin stomac”, neaparat, in extenso, un caine se face frumos sau urat, in functie  de ce ii pui in bol.

Unii se grabesc sa ma contrazica atunci cand le explic faptul ca felul in care un caine ajunge sa arate la maturitate (nu neaparat in timpul cresterii!), desi depinde si de intretinere (hrana, miscare etc.) , cel mai mare tribut il plateste materialului genetic. Adica ceea ce a mostenit de la parinti, bunici s.a.m.d.

Din pacate, pentru a-i convinge, trebuie sa recurg uneori  la argumente “savante” gen: “Credeti ca daca ma tinea mama numai cu muschi de vitel sau fructe de mare aveam 2 metri si 10?” (Eu avand 1.74.)

In cazul cainilor,  fara a intra in detalii, prin monte planificate, putem “manipula” materialul genetic dupa dorinta. Comparati un dog german cu un chihuahua, care se trag ambii din ceva animal batran care semana cu lupul. Prin monte dirijate,  facute cu cap, pe parcursul mai multor secole (milenii?) s-a ajuns astazi sa avem doua animale atat de diferite incat mai-mai ca ai baga mana in foc ca nu sunt inrudite.

Acesta este motivul pentru care cainele “de piata”, “de petshop” nu va arata niciodata precum cel din reclama la hrana Pedigree ( decat in cazul extrem de improbabil al unui accident genetic!). In spatele lui nu exista o selectie bazata pe cunostinte de genetica, ci doar un mascul si o catea (in cel mai bun caz de “rasa pura” – voi reveni si asupra acestui aspect).

Desigur, este posibil ca un caine cu o genetica foarte buna, fiind privat in timpul cresterii de o alimentatie corespunzatoare, sa se dezvolte prost. Invers insa, un caine caruia genele ii dicteaza sa fie intr-un fel sau altul, nu il poti “infrumuseta” prin hrana cea mai de calitate. Un chihuahua tinut regeste nu va ajunge dog german in veci.

Decat dupa alte cateva secole de selecte in aceasta directie .

In acest moment deja incepem a ne facem o idee ca trebuie sa fie ceva in capul celor care se numesc crescatori (dar vai, cat de abuzat este si acest cuvant…va trebui sa revin si asupra lui).

De ce nu are ochi albastri?

Fiindca nu este husky! Unii husky au ochi albastri, malamutii niciodata.

Sunt inruditi cu husky?

Numai prin natura muncii – sunt caini nordici, de tractiune. Husky provine din Siberia, malamutul din Alaska. Doua continente diferite, doua natii diferite…

Husky sunt caini de viteza. Malamutii, intotdeauna mai mari, au fost selectati pentru trasul saniilor grele. Asemanarile fizice dintre ei au fost dictate doar de conditiile de viata asemanatoare.

Temperamentul unui malamut va fi intotdeauna diferit de cel al unui husky. Sunt doi caini care raspund unor asteptari diferite, iar pentru fanul fiecarei rase, “al lui” e “mai bun, mai frumos” etc. Cioara si puii.

Cu riscul de a ma repeta: scopul acestui blog este acela de a pune in mana celor care isi doresc un catel un set de principii dupa care sa se orienteze atunci cand prospecteaza “piata”.  Voi incerca sa acopar anumite aspecte generale, atunci cand este cazul, cat si aspecte particulare – cu referinta la malamutul de Alaska.

Toate acestea, intrucat consider ca este o “treaba serioasa” atunci  cand doresti sa iti alegi un catel pentru o perioada de 10+ ani, iar temperamentul, sanatatea – de ce nu si aspectul – companionului pe care doresti sa il aduci in familia ta, langa copiii tai, nu sunt “detalii” sau “mofturi”. Dupa cum ii spuneam unui prieten, un catel la locul potrivit inseamna un catel fericit si cel putin un om care nu traieste cu  frustrarea “daca mi-ar fi spus cineva inainte”…

Uneori voi face referire la practicile, principiile noastre, ca si canisa.  Nu o voi face pentru a “ne umfla in pene”, ci deoarece credem in ele si le aplicam fara abatere, dupa cum demonstreaza contractele cu care pleaca fiecare catel de la noi. Si deoarece consider ca ele reflecta o stare de normalitate, in care, daca nu ne-am incadra, am fi numai buni de pus in categoria “ipocriti”.

Ultimul lucru care mi-l doresc este sa fac din malamut o rasa populara. NU este cainele “pentru oricine”!

Si o ultima precizare: sunt atatea de spus, incat nu promit ca post-urile mele vor avea o ordine neaparat logica. Le voi adauga dupa cum imi vor striga mai tare din cap, urmand ulterior, probabil, sa le aranjez pe categorii.